Ideea transilvănismului perceput mai mult ca o expresie a intereselor maghiarismului şi iredentismului budapestan are şi o percepţie pur românească înglobată în denumirea neaoşe de ardelenism. Toate acţiunile intelectuale ale unor intelectuali români şi maghiari de la sfârşitul anilor 90 de la Sabin Gherman sau Gustav Molnar şi memorandumul ardelenilor pentru regionalizare din anul 2000, semnat de reputaţi intelectuali români universitari UBB (printre ei Traian Ştef, Ovidiu Pecican, Daniel Vighi, poetul Ion Mureşan), redacţia Provincia, pentru o autonomie a Transilvaniei ca spaţiu al multiculturalismului şi confluenţelor culturale şi sociale, are rădăcini adânci încă de la sfârşitul monarhiei dualiste a Austro-Ungariei. Chiar în anul 2004 Sabin Gherman, autorul celebrului manifest: „M-am săturat de România” publicat de poetul Adrian Suciu ca şi redactor şef al Monitorului de Cluj în 1998, a candidat din partea unei formaţiuni politice separatiste Liga Transilvania – Banat la alegerile locale obţinând un scor insignifiant. Ardelenii indiferent de etnie încă nu au percutat la această ideologie cu tradiţii ciudate în istoria românească a Ardealului. Personal am scris la începutul anilor 2000 o carte despre mutarea capitalei Românei în Ardeal, acţiune percepută de public mai mult ca o manifestare a ardelenismului decât o contracarare a acestuia prin aşezarea administraţiei centrale în acest spaţiu de factură şi civilizaţie central-europeană ca proiecţie a unei europenizări fireşti a Românei. Trebuie să recunoaştem Ardealului o zestre intelectuală şi civilizaţională de filieră germană care în sinteză cu creativitatea exuberantă a sudului şi estului latin poate crea premisele unei regenerări naţionale pentru o Românie puternică pe plan european. Zilele care urmează va demara în Ardeal o ofensivă publicistică şi intelectuală finanţată de ong-uri şi magnaţi maghiari pentru reînvierea transilvănismului, cu complicitatea directă a unor politicieni la cel mai înalt nivel care şi-au făcut campania electorală pe banii „săgeţilor” (agenţii serviciilor ştiu la ce mă refer) de la Budapesta. Şeful SRI, George Maior cunoaşte foarte bine situaţia din teren, dar preferă să-şi păstreze funcţia ca o sinecură şi să continue politică dezastroasă a predecesorului său Virgil Măgureanu în probleme de siguranţă şi unitate naţională.
Transilvănismul îşi are originile din epoca modernă în cercurile de intelectuali români din jurul lui Franz Ferdinand, prinţul moştenitor al coroanei habsburgice asasinat la Sarajevo în iulie 1914, din care făcea parte AC Popovici, Al. Vaida Voevod şi Iuliu Maniu. AC Popovici a şi scris o carte „Statele Unite ale Austria”, în care vedea imperiul habsburgic ca pe federaţie a unor popoare cu drepturi egale, un fel de Uniune Europeană în miniatură de cultură şi civilizaţie germană superioară. Ideea că Ardealul ar fi altceva decât Vechiul Regat a continuat chiar şi după actul Marii Uniri de la 1 decembrie 1918. Au fost evidente tendinţele autonomiste ale Consiliului Dirigent de la Sibiu care a condus Transilvania de la 2 decembrie 1918 până la desfiinţarea sa de către Regele Ferdinand la 4 aprilie 1920 şi destituirea şi premierului ardelean Vaida Voevod, fapt ce a creat o frustrare între intelectualii şi politicienii ardeleni faţă de machiavelismul Brătienilor, mulţi dintre ei considerându-se folosiţi de către Bucureşti numai pe perioada tratativelor de pace de la Bucureşti. Traian Vuia a publicat în 1919 o scrisoare deschisă în care critica condiţiile unirii şi denunţa de fapt „anexarea” Ardealului de către Armata Română în decembrie 1918. Politicienii ardeleni erau criticaţi că nu au pus condiţii Bucureştiului pentru unire. De altfel, în memoriile multor politicieni ardeleni, paradoxal şi dr. Petru Groza atunci un obscur politician de provincie din Deva, se critica condiţiile unirii şi fanariotismul politic de la Bucureşti, înapoierea civilizaţională a Vechiului Regat şi nostalgia după o Transilvanie ce a aparţinut unui spaţiu organizat după model germanic al Europe centrale. Este aproape necunoscută apariţia unei cărţi la Viena în 1922, semnate de Iancu Azapu şi intitulată: „Ardealul, Ardelenilor”. Autorul scria făţiş faptul că Ardealul trebuie să denunţe actul unirii de la 1 Decembrie 1918 şi să se rupă de România formându-se un stat independent multietnic după modelul helvet. Paradoxal, prefaţa cărţii o semnează marele Al. Vaida Voevod, cel care citise în octombrie 1918 în Parlamentul budapestan declaraţia de rupere a Transilvania de Ungaria şi în 1919 şi 1920 fusese premierul României Mari. Ciudate sunt căile Domnului! Al. Vaida Voievod scrie în cuvântul introductiv al cărţii că drepturile cetăţeneşti, politice şi ale minorităţilor erau mai respectate în Ungaria de dinainte de 1918 decât în România Mare şi nu ştie „ce vom face în viitor …ne va indica drumul pe care trebuie să-l urmăm”. Mare trebuie să fi fost frustrarea lui Al. Vaida Voevod pentru că a fost demis de Rege la uneltirile balcanice ale lui Ionel IC Brătianu, să scrie prefeţe la cărţi separatiste. Oricum se pare că i-a trecut repede supărarea când Carol al II-lea l-a făcut premier şi ministru prin anii 30, iar apoi a înfiinţat un Front Românesc ca şi contrapondere la Mişcarea Legionară. Tot prin vremea aceea apare şi ideea unui steag al Ardealului având în centru o stemă ce cuprinde în cadran corbul maghiar cu soarele şi semiluna şi dedesupt cele şapte turnuri săseşti transilvane (siebenburgen). Scutul embelmatic fiind aşezat pe pânza tricolorului românesc: roşu, galben şi albastru. Culoriile fiind dispuse totuşi pe orizontală ca la steagul Ungariei şi nu pe verticală ca şi pe Tricolorul românesc. Confuzia celor trei culori: roşu galben şi albastru puse pe orizontală poate fi voită şi identificată cu steagul Budapestei de la 1848.
Ionuţ Ţene
sursa: http://www.napocanews.ro/2010/08/originile-intelectuale-ale-ardelenismului-romanesc-partea-i.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu