Autonomia „ţinutului secuiesc” – radiografia unei intoxicări
Acţiunile de înfiinţare în mijlocul României a unui teritoriu autonom pe criterii etnice, care reface defuncta Regiune Autonomă Maghiară de tristă amintire stalinistă, reprezintă în mare parte, dincolo de nostalgiile unor persoane reciclate din foşti activişti comunişti în „lideri autonomişti”, reflexul politicii neorevizioniste promovate, începând cu 1990, de unii politicieni din Ungaria faţă de România. Practicând o dublă ofensivă, diplomatică şi de imagine în media internaţionale, şi orchestrând minorităţile maghiare din ţările vecine, guvernele naţionaliste de dreapta ale lui József Antall (1990 – 1994) şi Viktor Orbán (1998 – 2002) au făcut din forţarea obţinerii de autonomii pe baze etnice un exerciţiu curent.
În ceea ce priveşte România, cheia de boltă a strategiei neorevizioniste a fost desemnarea „ţinutului secuiesc” drept „ţara-mamă din interior” pentru maghiarimea din Transilvania care trăieşte „în diasporă internă”, scopul final fiind „construirea unei (…) lumi maghiare, cu toate instituţiile ei, de la grădiniţe şi până la autoguvernările de rigoare”, aşa cum preconiza chiar fostul prim-ministru ungar Viktor Orbán.
Deosebit de grav este faptul că, folosind contextul creat după intervenţia NATO din 1999 în Iugoslavia, guvernul Orbán i-a „indoctrinat” pe unii dintre viitorii lideri ai Uniunii Civice Maghiare, Consiliului Naţional al Maghiarilor din Transilvania şi ai Consiliului Naţional Secuiesc făcându-i să creadă că diplomaţia americană ar fi favorabilă autonomiilor pe criterii etnice şi că acestea vor fi „garantate internaţional” de către NATO. Deşi Departamentul Apărării al SUA a dezminţit prompt aserţiunea, ulterior această veritabilă intoxicare a fost promovată tacit. Astfel se explică de ce Ferenc Csaba, secretarul general al CNS, a declarat public pe un post naţional de televiziune, înainte de ţinerea la 15 martie 2006 la Odorheiu Secuiesc a primei „adunări naţionale secuieşti”, că minoritatea maghiară din „ţinutul secuiesc” va lupta până la capăt pentru autonomie fiind „sub protecţia NATO”! O afirmaţie care a nedumerit sau a fost persiflată, când de fapt ea ar trebui să îngrijoreze pentru că, în virtutea acestei gogoriţe, pot fi generate şi pe viitor acţiuni destabilizatoare cu consecinţe grave.
În anul 1931, sociologul american W. J. Thomas formula o teoremă, care de atunci îi poartă numele: „Dacă oamenii definesc anumite situaţii ca reale (chiar dacă ele nu sunt reale n.a.), în consecinţele lor acestea se vor manifesta ca reale”. Teorema lui Thomas arată că semenii noştri sunt departe de a reacţiona doar la situaţiile obiective, ei reacţionând şi la semnificaţiile pe care le atribuie unor situaţii despre care pot fi convinşi că sunt reale.
Teorema lui Thomas defineşte cee ce s-ar putea numi o falsă definire de situaţie şi pe mecanismul ei psihologic se bazează operaţiunile de dezinformare şi de intoxicare care constau în manipularea opiniei publice, respectiv a factorilor de decizie, în scopuri politice, prin folosirea de informaţii tratate cu mijloace deturnate.
Un exemplu clasic al ilustrării teoremei lui Thomas, în toate aspectele ei, a fost ceea ce s-ar putea numi „sindromul Trianon”. Repetat până la exasperare în perioada primei ofensive revizioniste, între cele două războaie mondiale, demonizat pentru toate relele, adevărate sau imaginare, prin care trecea Ungaria sloganul „Trianon” s-a întipărit adânc în conştiinţa naţională ungară căreia i-a produs o veritabilă traumă. O rană care nu a fost lăsată să se vindece fiind sistematic reinfectată şi amplificată – mai nou prin intermediul neorevizionismului şi al interfeţei sale, autonomia pe bază etnică.
Continuarea la Ziaristi Online
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu