Pe românul de rând, anii 1980 au cei mai negri ani ai existenţei regimului comunist. Foametea, cozile la orice, penuria de alimente şi lucruri necesare traiului de zi cu zi au transformat România într-un adevărat lagăr socialist. Izolarea românilor s-a făcut pe toate planurile: pe cel mediatic, dar şi pe cel frontalier. Nici plecarea într-o “ţară prietenă” se mai putea face atât de uşor, iar românii aşteptau luni, poate chiar ani, până să le fie aprobată plecarea în ţara vecină Ungaria, un stat socialist satelit al URSS. Cu toate acestea, unora le mergea mai bine decât altora. Între 1987 şi 1989, Traian Băsescu era reprezentant al NAVROM la Anvers, în Belgia. Între 1980 şi 1994, Andrei Marga era cu o bursă academică în Germania. Actualul Patriarh Daniel plecase din 1976 în Franţa şi Germania, la studii şi chiar şi-a construit o carieră academică în occident. “Eseistul” (titulatura pentru toţi vagabozii fără operă literară) ajuns ministru în guvernările PSD şi CDR, Andrei Pleşu, se juca de-a dizidenţa în Germania între 1975 şi 1977 şi 1982 şi 1984. Gabriel Liiceanu, autointitulat filozof, înainte de primi cadou de la Iliescu Editura Politică (mai nou, Humanitas), se plimba şi el între 1982-1984 în Germania, ca bursier al Fundaţiei Alexander von Humboldt. Ion Coja, preşedinte al Vetrei Româneşti Bucureşti, era catalogat periculos de regim, dar se întâlnea nestigherit în 1988 la Paris cu Cioran, ba chiar îi aducea bani din străinătate lui Petre Ţutea, în România.
Care era diferenţa dintre aceste personaje enunţate mai sus şi românii care stăteau la cozi pentru butelie şi pentru lapte? Ei bine, unii dintre ei erau căpitani de vase comerciale, ca şi Traian Băsescu, iar alţii erau “dizidenţi” lăsaţi să plece afară pentru a nu face valuri şi a deranja regimul de la Bucureşti, ca Pleşu şi Liiceanu. Cel puţin asta e varianta oficială. În fapt, cu greu se puteau obţine astfel de plecări prelungite, fie ele comerciale sau academice, fără ca cei în cauză să dea cu subsemnatul. Alţii erau chiar agenţi ai DIE (Direcţia de Informaţii Externe), cu acte în regulă. Unora li s-au publicat delaţiunile (Pleşu, de exemplu), iar alţii au fost scoşi imaculaţi de CNSAS, dovada faptului că încă sunt activi. Dar dacă mai aveţi vreo bănuială, este simplu doar să le urmărim carierele fulminante de după 1989, când toate sforile erau trase de Ion Iliescu, dovedit ca agent al KGB împreună cu Silviu Brucan şi criminalul general Militaru, ajuns ministru MApN. Nu arătăm cu degetul, însă concluziile le puteţi trage şi singuri, nu?
Şi ce loc are atunci actualul ministru al Educaţiei, Funeriu, în această schemă. Câştigătorul tuturor olimpiadelor naţionale la chimie pe vremea când era elev în Timişoara. Acesta pleacă în 1988, cel mai negru an al dictaturii comuniste,la Lycée International des Pontonniers, Strasbourg, Franţa unde îşi termină liceul. Nu rămâne îndoială că Funeriu era una dintre cele mai promiţătoare minţi tinere ale chimiei mondiale la acea oră. Şi este bizar cum regimul Ceauşescu a lăsat un fiu al patriei să plece la studii în Franţa, când chiar chimista-şefă a ţării era soţia dictatorului! Oficial, Funeriu a declarat recent că a “fugit” din România la vârsta de doar 17 ani. Cu prilejul unei excursii, fara sa spuna nimic familiei, a ramas ilegal in Franta. In timp ce familia era anchetata de Securitate, Daniel isi incepea exercitiile de supravietuire: paznic intr-un internat francez, chelner intr-un restaurant, meditator de ocazie, potrivit aceloraşi declaraţii proprii, neverificate de nimeni. Cert este că acesta, chiar şi după Revoluţie, nu a înşelat aşteptările, ajungând Cercetător Ştiintific la National Institute of Advanced Industrial Science and Technology din Osaka, Japonia.
Şi apoi, brusc, este chemat la arme de către PD-L. Membru al “generaţiei aşteptate”, cum l-a numit Cotidianul, Funeriu candidează la europarlamentare în 2007, iar în decembrie 2009 devine ministru al Educaţiei în cabinetul Emil Boc. Dar strălucirea din chimie se lasă de dorit. Un ministru insipid, fără viziune, înconjurat de consilieri corupţi care fac afaceri cu statul, mult-aşteptatul Funeriu, privit de mulţi ca un model al generaţiei tinere de tehnicieni performanţi şi corecţi, se dovedeşte mai al dracului ca un nomenclaturist bătrân, uns cu toate alifiile. Zdrobeşte din faşă greva generală din învăţământ, ameninţând sindicaliştii şi chiar directorii de şcoli, prin intermediul inspectoratelor.
Dincolo de faptul că tânărul eminent Funeriu este o cruntă dezamăgire a noului val de politicieni, dincolo de faptul că se pricepe la învăţământ ca şi Gigi Becali la literatură, dincolo de faptul că fuga sa în Franţa la 17 ani este la fel de verosimilă ca şi evadarea lui Raul Volcinsch din beciurile Securităţii clujene, rămâne o întrebare la care poate o să ne răspundă detaliat Daniel Funeriu: cum exact a fugit el la 17 ani să păzească internate în Franţa? Şi pe ce bani a studiat în străinătate? Ce liceu a acceptat în clasa a XII-a un fugar din România, dintr-un grup alfat în excursie? Nu de alta, dar nu am mai ascultat poveşti de adormit copii de mult. Cât despre CV-ul acestui plin de baliverne (inclusiv posturi plătite cu 90.000 de euro pe an refuzate! aşa CV de megaloman nu am mai văzut la nimeni…), am mai dori o completare necesară: cine e, de fapt, Funeriu ăsta? Şi ce grad are?
George Bara
Interviu cu Daniel Funeriu în România Liberă, 11 aprilie 2007:
» Cum ai luat decizia de a intra in politica?
D.F.: Cred in actiuni structurate si bine cantarite si nu cred in actiuni sporadice, in reactii viscerale.
28 mai 2010, mesaj “nevisceral” transmis de elevatul ministru Funeriu unui lider de sindicat:
“Să‑şi bage minţile în cap şi să se remarce ajutând să organizeze Bacalaureatul pentru copii, că aşa se face remarcat, nu cu gura mare”
George Bara
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu