„Noi spălăm ruşinea!” (Petőfi Sándor)
În primul rând permiteţi-ne ca în mod demn de o naţiune europeană civilizată, să ne exprimăm sincerele urări de bine poporului român cu ocazia zilei sale naţionale, 1 Decembrie.
Totuşi, nici bunăvoinţa şi solidaritatea noastră necondiţionată nu poate să dea uitării că ceea ce ei sărbătoresc ca zi de bucurie, pentru noi este o zi de doliu – acum 90 de ani România Mare s-a făurit prin dezmembrarea tragică a patriei noastre strămoşeşti maghiare. Tocmai din această cauză considerăm extrem de regretabil faptul că România liberă, concepută în focul Revoluţiei de la Timişoara (1989), şi-a ales ca zi naţională, sub semnul tradiţionalului naţionalism al statului naţional, o zi a cărei bucurie şi serbare noi, maghiarii din Transilvania, nu o putem împărtăşi cu Fraţii noştri – majoritari – români.
Maghiarimea din Ardeal a fost ruptă de patria sa împotriva voinţei sale, prin decizia injustă şi nedreaptă a marilor puteri care au câştigat Primul Război Mondial. Însă în cadrul comunităţii naţiunilor Europei unite, care doboară graniţele, corectarea şi îndreptarea deciziei de la Trianon a început deja. Tocmai de aceea privim frontierele româno-maghiare ca fiind realitatea existentă, şi construim punţile peste ele, pe cale paşnică.
Dincolo însă de frontierele stabilite în mod arbitrar, ziua de 1 Decembrie ne aduce aminte şi de deciziile luate de Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, care promiteau „deplină libertate naţională”, autoguvernare şi autonomie naţiunilor din Transilvania. Noi, maghiarii nu putem serba Ziua Naţională a României nici pentru că punerea în practică a Proclamaţiei de la Alba Iulia se lasă aşteptată de nouăzeci de ani, până şi în ziua de azi – ba mai mult, diametral opus acelor decizii, în perioadele succesive ale naţionalismului şi şovinismului, precum şi al naţional-comunismului maghiarii ardeleni şi consorţii lor aparţinând altor minorităţi în loc de promisa „libertate naţională” au avut parte de cea mai cruntă asuprire posibilă. Acesta este, printre altele, motivul pentru care în decursul unui secol raportul iniţial echilibrat de 55:45% dintre majoritatea românească şi minorităţi – ca urmare a asimilării artificiale, a politicii de colonizare forţată şi a stimulării premeditate a emigrării minorităţilor – a ajuns la 80:20%.
Acestea sunt faptele şi împrejurările din cauza cărora niciun maghiar adevărat nu sărbătoreşte şi nu ciocneşte un pahar pe 1 Decembrie.
Amintirea „primei ciocniri” se leagă de generalii care acum 90 de ani în fruntea armatei româneşti au cucerit Ardealul, au ocupat Braşovul şi Clujul, Miercurea Ciuc şi Oradea.
Acum opt ani, în 2002, în spiritul nefast al internaţionalismului comunist, aici, în Hotelul Kempinski au ciocnit paharul domnii tovarăşi români şi maghiari, serbând „constructiv” tragedia trianoniană, comparabilă cu cea de la Mohács, a maghiarilor din Ardeal. La recepţia festivă care a provocat demnitatea naţională a maghiarilor în jurul premierului Adrian Năstase şi ai însoţitorilor săi români, în compania premierului ungar de atunci, Medgyessy Péter se mai aflau şi fostul preşedinte Göncz Árpád, ministrul de externe Kovács László, precum şi parlamentarii fără de glorie ai păgubiţilor ardeleni: Verestóy Attila şi Kelemen Attila.
Pudoarea naţională a maghiarilor ardeleni aproape că ar nega „cea de-a treia ciocnire” care a avut loc chiar acum un an, cu participarea lui Szász Jenő, preşeditele ilegitim al Partidului Civic Maghiar, la invitaţia preşedintelui Traian Băsescu, în Palatul Cotroceni. Atunci mulţi au ajuns să fie dezmăgiţi şi să-şi întoarcă spatele Partidului Civic, demn de o soartă mai bună.
La fel a procedat pe vremuri şi Szőcs Géza, pe atunci secretar general al UDMR – actualmente secretar de stat pe cultură în Ungaria –, care şi-a rupt relaţiile cu Uniunea ce renega esenţa sa originală tocmai pentru că nu a fost dispus sub niciun chip să ciocnească cu cei care în 1990, la serbările de la Alba Iulia – sub conducerea premierului de atunci, Petre Roman – au înăbuşit cuvântarea sa de împăcare scandând lozinci de genul „afară cu ungurii din ţară” şi „moarte lor”.
Azi înainte de masă, aici, în sala de conferinţe a Hotelului Kempinski, inversul mesajului oferit de existentul memento al locaţiei, ne porneşte „să spălăm ruşinea” cu care „ciocnirile” de tristă amintire au mânjit naţiunea noastră. Am venit să spălăm ruşinea cu care ne-au mânjit cei de seama lui Károlyi Mihály şi Kun Béla, Rákosi şi Kádár, Grósz Károly şi Gyurcsány.
2010 – an de cotitură pentru naţiune. E momentul să reintrăm pe făgaşul firesc al normalităţii sociale şi naţionale – pe drumul apartenenţei la aceeaşi naţiune, precum şi pe cel al cetăţeniei unitare pentru toţi maghiarii din Bazinul Carpatic.
Este dureros că Uniunea Democrată a Maghiarilor din Transilvania nu este capabilă nici astăzi să se desprindă de trecutul său duplicitar, dubios, şi reprezentanţi de seamă ai formaţiunii, precum deputaţii Seres Dénes şi Derzsi Ákos sau senatorii Fekete András şi Frunda György reneagă cetăţenia maghiară de peste hotare – sprijinită de altfel de organizaţia din care fac parte.
Facem apel la cei care ciocnesc în dauna naţiunii lor, la social-liberalii de acasă, la oportuniştii ardeleni, ca pentru comportamentul lor să îşi ceară iertare de la naţiune şi să i se alăture. Să ia exemplu de la directorul de teatru Alföldi Róbert care nu s-a lăsat prins în capcana provocării lansate de politica de stat naţional românească şi nu a permis sărbătorirea ruperii Ardealului în incinta Teatrului Naţional din Budapesta.
Astăzi să ridicăm blestemul şi de pe Hotelul Kempinski al cărei conducere a avut amabilitatea de a găzdui reuniunea noastră menită să marcheze sfârşitul unei ere.
Budapest, Hotel Kempinski
1 decembrie 2010
În numele Consiliului Naţional Maghiar din Transilvania
Tőkés László
preşedinte
sursa: blog roncea.ro
Doar 5% din anagajatii CJ Harghita sunt romani
