„Da' ce să căutaţi acolo?!?!” - primim de fiecare dată acelaşi răspuns când întrebăm cum se poate ajunge la Nova Pokrovka. „E departe... şi-apoi acolo se ajunge greu... drumurile sunt proaste...” Nimeni nu ne încurajează să mergem la Nova Pokrovka. E în afara oricărui drum principal, undeva între lacurile Catlabug şi Chitai. Statistica anului 2007-2008 spune că la şcoala din Nova Pokrovka învaţă 118 elevi, în şapte clase cu predare în „limba maternă” şi două clase cu predare în limba ucraineană. „N-aveţi ce vedea acolo...” - concluzia asta ne convinge că trebuie să ajungem într-un fel sau altul la Nova Pokrovka. E zi de sărbătoare şi sunt puţine şanse să găsim pe cineva la şcoală sau la primărie – însă merită încercat.
De fapt Nova Pokrovka se află pe un deal între lacurile Catlabug şi Chitai. Panta e lină, însă drumul aproape că lipseşte. Doar o treime din şosea este acoperită cu asfalt şi ăla plin de găuri... Ne strecurăm cu greu la deal printre gropi şi şleauri. Dacă ne prinde o ploaie aici nu ştiu cum scăpăm. Pe hartă apare un drum secundar din Nova Pokrovka spre Priozernoe. De acolo putem trece la Cervonyi Yar şi apoi putem coborî din nou spre Dunăre, la Chilia. Şoseaua e din ce în ce mai proastă şi la un moment dat dispare cu totul. Noroc că în faţă se văd din nou urme de asfalt. Pe vârful dealului apare deodată un măgăruş care paşte toropit de soare. Se văd primele case ale satului şi un panou de tablă pe care abia putem citi „Nova Pokrovka”. Am ajuns.
Satul pare părăsit. Nici o mişcare, de nicăieri. În afară de măgăruşul de la intrarea în sat nu vedem nici o fiinţă vie. Nici pe stradă, nici în curţi. Totuşi, după câteva sute de metri ne iese în faţă un bărbat. Oprim şi îl întrebăm unde este şcoala. Ne arată cu mâna să mergem înainte.
Se uită lung la noi:
Se uită din nou lung la maşina noastră şi clatină din cap neîncrezător:
Puteţi să luaţi la bot
Ne continuăm drumul şi oprim la o intersecţie mai mare. În dreapta noastră un magazin sătesc, prăpădit rău de tot. În faţa lui, un bărbat la vreo 60 de ani meştereşte ceva la o Ladă de pe care stă să cadă tabla. Cobor din maşină cu agenda în mână.
Omul se uită lung la mine, se ridică şi mormăie un răspuns. Apoi se burzuluieşte la mine:
În gând îmi spun că nu-mi doresc să „iau la bot” în Nova Pokrovka. Cu voce tare încerc să deschid un dialog:
Neg că aş cunoaşte vreun Popescu care să merite împuşcat, slavă Domnului, e plină lumea de Popeşti, n-am de unde să-l cunosc eu tocmai pe cel care urmează să fie împuşcat la Nova Pokrovka. Încerc totuşi să salvez ceva din breasla ziariştilor.
Da poate nu trebuie împuşcaţi toţi ziariştii... Poate ar trebui împuşcaţi doar ziariştii cu ochii albaştri?
Nu, nu! Toţi ziariştii trebuie împuşcaţi! Voi ce faceţi pe aici? Faceţi politică?
Cătălin intră şi el în dialog şi se leapădă de politică ca de Satana: nu, nu facem politică!
Ne arată cu mâna peste drum clădirea şcolii şi ne taie avântul:
Marele Stalin
Ochii lui albaştri ne verifică din cap până-n picioare. Se hotărăşte brusc să continue interogatoriul:
Voi de Stalin aţi auzit?
Da...
Mare om Stalin aista! (tonul lui admirativ faţă de Stalin nu poate fi redat) Le-a dat la bot la toţi, la toţi! (hotărât lucru, cea mai mare calitate a unui om este să ştie să dea la bot...) Şi lui Ghitler i-a dat la bot! Voi de Ghitler aţi auzit?
Am auzit...
A vinit Ghitler peste Stalin, da Stalin nu s-o lăsat şi i-a dat la bot, i-a împuşcat pe toţi!
Gesticulează frenetic şi ne predă un scurt curs de istorie a celui de-al Doilea Război Mondial, în care se împuşcă şi se „dă la bot”. Cătălin îl întrerupe:
Biserica unde este?
Iac-acolo! - şi arată cu mâna spre o movilă acoperită cu iarbă din spatele magazinului, unde păştea o iapă şi mânzul ei.
Unde acolo? Întreb eu nedumerit.
Acolo, acolo. Au explodat-o demult...
Biserica explodată
Nu mai stau să-l ascult, iau aparatul de fotografiat şi mă îndrept spre movilă. Sub firele de iarbă se văd pietre, cărămizi şi moloz. Înconjor uimit movila şi realizez că într-adevăr, cândva, aici a fost o biserică. Acum nu mai este decât un morman de cărămizi afumate. Zăresc printre firele de iarbă şi fostele fundaţii, întrevăd forma fostei clădiri. Cutremurat de această dovadă a barbariei sovietice fotografiez din toate unghiurile încercând să surprind tristeţea colosală care îmbracă acest loc. În tot acest timp în minte îmi sună expresia „sat fără Dumnezeu”. Asta este Nova Pokrovka, un sat fără Dumnezeu, un sat unde biserica a fost demolată de sovietici într-una din nenumăratele campanii împotriva misticismului, un sat unde biserica nu a fost reconstruită, ci lăsată în ruină, aşa cum a fost aruncată în aer. Lipsiţi de partide politice, lipsiţi de preot, lipsiţi de identitate, românii din Nova Pokrovka nu mai au cu ce se mândri decât cu marele Stalin, cel care a „dat la bot” tuturor. Mormanul de moloz seamănă cu un mormânt, sau mai bine zis cu un cadavru. În evul mediu cadavrele răufăcătorilor erau lăsate să putrezească pe câmp. Sovieticii, care au considerat credinţa în Dumnezeu ca pe o crimă au încercat să o ucidă şi au presărat teritoriul Imperiului Roşu cu cadavrele bisericilor demolate. Un stâlp al fostei porţi a bisericii din Nova Pokrovka a rămas în picioare. De el atârnă o poartă de fier ruginită, cu o lucrătură de feronerie bine alcătuită – semn că biserica nu era una oarecare. Atât a mai rămas în picioare: stâlpul porţii şi o parte din poartă. De lângă vajnicul stalinist Cătălin îmi face semne să mă întorc.
Şi sigur nu faceţi politică?
Nu facem politică. Dar de ce nu aţi refăcut biserica? Acum se poate...
Da la ce ne trebuie nouă biserică? Să aibă unde se aduna babele? Lasă-le să steie acasă, să îşi vadă de ale lor... Nouă nu ne trebuie popă să mintă oamenii!
Omul are puţine idei, dar fixe. Vorbind cu el mi se pare că m-am întors în anii 50, anii victorioşi ai materialismului dialectic, ani în care învăţătorii şi preoţii din sate erau deportaţi departe, cât mai departe de satele lor.
Şcoala primară Gh. Tătărescu
Mă îndrept spre şcoală cu aparatul de fotografiat în mână şi rămân uimit de ce văd. Clădirea este una standard, clădire de şcoală construită în România în perioada interbelică. Jumătate din şcoală are geamuri termopan, jumătate vechile geamuri în formă de ochiuri dreptunghiulare. Rămân şi mai uimit când pe frontispiciul de cărămidă al şcolii, sub straturile succesive de var pot citi cu uşurinţă: Gheorghe Tătărescu. Literele de deasupra sunt inteligibile doar parţial, însă este cert că şcoala a fost inaugurată undeva în anii 30 ai secolului trecut în timpul mandatului de premier al lui Gheorghe Tătărescu. La o privire mai atentă descifrez încă un cuvânt „Şcoala” urmat de un altul pe care nu-l pot citi. Cel mai probabil este vorba de „Şcoala primară Gheorghe Tătărescu”. Deci „fasciştii de români” au construit şcoala de la Nova Pokrovka... Două piroane ieşite din perete probabil că susţineau o placă ce acoperea inscripţia descifrată de mine – doar că acum placa a căzut, o dată cu comunismul.
Moş Anatol – până la urmă aflăm cum îl cheamă – ne spune că la şcoală învaţă o sută şi ceva de elevi, mai mult „moldoveneşte”, dar sunt şi clase în limba ucraineană. Revine când şi când la obsesiile lui cu Stalin, „datul la bot” şi politica, însă ne răspunde la întrebări. Biserica a fost demolată la începutul anilor 70, în sat locuiesc mai mult moldoveni şi sărăcia este în floare. La recensământul din 2001 a rezultat că în sat trăiesc 879 de persoane, majoritatea declarându-se „moldoveni”. Când aude de România lui moş Anatol i se aprind ochii şi începe iar cu „datul la bot” şi Stalin. În sat n-au casă de cultură şi nici nu le trebuie. Bibliotecă este în şcoală. Nu mai întrebăm dacă au cărţi în limba română.
La recensământul din 1930, în satul Nova Pokrovka locuiau 985 de persoane dintre care 921 erau români, 37 ruşi, 13 bulgari, 13 găgăuzi, 3 polonezi şi un german. Perioada interbelică a fost una agitată pentru Nova Pokrovka: aici au existat în permanenţă comitete revoluţionare inspirate de peste graniţă, din URSS. Mai mulţi săteni din Nova Pokrovka au participat la rebeliunea din Tatar Bunar de la 1924, 16 dintre ei fiind judecaţi la Chişinău şi condamnaţi la diverse pedepse cu închisoare, iar în urma recursului au fost achitaţi. Periodic, în anii 30 erau descoperite în satul Nova Pokrovka organizaţii comuniste clandestine. Poate şi datorită acestui „trecut de luptă” ideologia sovietică este cât se poate de prezentă şi în ziua de azi.
Totuşi moş Anatol nu era chiar aşa de supărat pe români, drept dovadă ne-a spus de groapa din drumul spre Priozernoe. După ce ne-a cercetat atent maşina a dat verdictul: putem trece! Dar cu multă grijă. Am plecat uşuraţi din „satul fără Dumnezeu”. La ieşirea din sat drumul era din ce în ce mai prost: asfaltul era practic inexistent, iar gropile şi şleaurile îi dădeau serios de furcă lui Cătălin. Brusc ne iese în faţă craterul: adânc cât să intre un om în el şi lat cât mai mult de jumătate de şosea. Din fericire partea întreagă a şoselei nu are şleauri. Cobor din maşină şi încerc să-l ghidez pe Cătălin. Trecem la milimetru. Am scăpat fără să „luăm la bot”!
Articol aparut in numarul 23 al saptamanalului ziuaveche.ro.
